Singura poză pe care o am din prima zi de şcoală e din curtea lor. Stau lângă ghivecele lor de flori, astfel încât să mi se vadă ghiozdanul violet. De fapt, în curtea lor mi-am petrecut o jumătate de copilărie.

Mă lăsau să fur struguri din mica lor vie, chiar şi când nu erau copţi.

Mă primeau ca pe musafiri, cu dulceaţă de căpşune şi apă rece.

Mi-au prezentat-o pe nepoţica lor pe vremea când avea doar două luni. O comparau mereu cu mine, cu nepoata pe care o împrumutau uneori de la bunica.

La ei m-am jucat şi am dormit, când ai mei şi-au petrecut noaptea la inspectorat, pentru ca mama să bată cu pumnul în masă pentru un loc de profesor. Aşa se făceau repartizările la începutul anilor 90.

Când abia începusem şcoala, mi-au dat o carte de muzică din vremuri comuniste. Era plină de partituri pe care nu reuşeam să le descifrez şi de versuri cuminţi, dar a clădit ceva în mine.

Au fost primii oameni de la care am înţeles ce înseamnă să fii elegant, nu doar să te îmbraci elegant. Strada era plină de “tanti” şi de “nenea”, dar ei erau “domnul şi doamna Ionescu”.

Ea avea rujuri verzi, dar pe buze se vedeau roşii. Nici acum nu înţeleg cum făcea asta. El avea ţigări, bomboane mentolate şi mereu o pălărie pe cap când ieşea din casă.

Ea îmi spune “Andruţa” şi-acum, deşi am 23 de ani. O văd rar, prea rar, dar nu-mi aduc aminte nicio conversaţie cu ea în care “doamna’inescu” (aşa-i spuneam când eram la grădiniţă) să nu strecoare cuvinte frumoase pentru mine. Nu cred c-a fost vreodată altfel decât bună cu mine. Nu ştiu cum a fost cu alţii, eu aşa o ştiu.

Pe el l-am îngropat duminică. L-am văzut singur şi neputincios într-un coşciug deschis. Fără pălărie pe cap. Pălăria era lângă el, nu la locul ei. Nici el nu era la locul lui acolo.

Pe ea am îmbrăţişat-o duminică. Femeia aceea care nu se văita niciodată, care nu se plângea, care nu şi-a spălat niciodată rufele în public, care zâmbea şi când îi era rău, nu mai era acolo. Îi luase locul o femeie speriată. Una care a rămas fără omul cu care-a împărţit şase decenii. O femeie care nu înţelege ce ar trebui să facă acum fără el. Şi mi-a fost frică şi mie pentru ea.

Din când în când, e bine să revii de unde-ai plecat. Să te întorci acolo unde a început totul. Să prinzi rădăcina cu toate degetele tale, ca să te asiguri că e încă acolo, că e încă puternică. Să cobori pe tulpină, ca să te asiguri că eşti pe creanga care trebuie, că nu trebuia să te caţeri pe alt ram. Să îţi înţelegi copacul. Să înţelegi cum a crescut, cum s-a dezvoltat, ce-ascunde fiecare scorbură, ce scrie pe fiecare pagină a scoarţei sale. Şi e bine să încerci să faci asta, mai ales la finalul fiecărei furtuni, care încearcă să îl doboare. Să nu te laşi păcălit de curcubeul iluzoriu care îi urmează. Citeşte copacul, vezi dacă e pregătit să facă faţă şi altor furtuni, dar şi pentru zile mai senine. Întotdeauna trebuie să pleci de la rădăcină. Rădăcina care nu se mai vede, dar suportă toată greutatea. Din când în când, e bine să fii o furnică plecată în inspecţie, plecată să examineze fiecare celulă.

Vineri m-am întors acolo unde mi-am început povestea. Sau una din poveşti. Mi-am adus aminte. Mi-am adus aminte de persoana în care am încredere cu ochii închişi, persoana care m-ar fi prins de fiecare dată când m-aş fi aruncat în gol. Mi-am amintit şi de omul cu poveştile, din experienţa căruia mi-am construit-o, zi de zi, pe-a mea, de la care am furat meserie şi am furat intuiţie şi, amintindu-mi de el, mi-am amintit că umorul ne poate salva. Indiferent în ce căcat se-ntâmplă să călcăm. M-am întors acasă. Sau, mai bine zis, în locul pe care nu mi-am imaginat niciodată că îl voi numi acasă. Culmea e că, pe vremuri, nu i-am spus niciodată aşa. Simţeam că merit mai mult, ceea ce, retrospectiv, era doar o dovadă de snobism. Acum cred că, dacă mi-aş fi asumat până la capăt circumstanţele, povestea ar fi putut să fie alta. Poate aş fi învăţat mai mult, poate aş fi lăsat mai mult în urmă, poate aş fi mai puternică azi. Numai că toate aceste “aş fi” n-au nicio valoare. Decât dacă faci lucrurile diferit data viitoare, adică dacă înveţi să îţi asumi responsabilitatea, mediul, circumstanţele, situaţia şi să părăseşti fantomele…O dată şi pentru totdeauna.

“I get old so fast” cântă la un moment dat Dylan Baldi pe Cloud Nothings. E firesc să simtă aşa intens trecerea de la adolescenţă la maturitate: a fost foarte prolific într-o perioadă foarte scurtă de timp, reuşind să înghesuie mai multe EP-uri şi echivalentul unui disc întreg în piese în numai doi ani. De fapt, e aproape incredibil că LP-ul „Cloud Nothings” este albumul lui de debut. Piesele de pe disc sunt ceva mai şlefuite decât acelea de dinainte, dar nu cu mult. Spre deosebire de câteva trupe lo-fi care şi-au dat examenul de absolvire, trecând la o zonă a muzicii prea aranjate, încât soundul le devenea de nerecunoscut, Baldi curăţă sound-ul Cloud Nothings numai într-atât încât muzica să se transmită ceva mai clar. Dar, chiar şi când albumele sale produse, mixate şi editate de profesionişti, muzica lui Baldi păstrează ceva lo-fi şi old-school care rezistă stoic şlefuirii. Ca şi Male Bonding, Cloud Nothings excelează la acel noisy rock care acoperă melodii amăgitor de inocente. Baldi e la vârsta la care i se iartă versuri aşa de simple precum „I don’t understand love/ And I don’t understand at all”, în vreme ce contribuţii punk precum „Not important” îl menţin în categoria outsider-ilor, chiar dacă nu mai este la liceu.
Deşi experimentele pe jumătate coapte care au completat EP-urile lui Baldi lipsesc de pe albumul de debut, repezeli ca „Heartbeat” sau „Rock” arată că încă e loc pentru izbucniri. Deşi albumul e mult mai focusat decât creaţiile anterioare lui, Baldi merge, în continuare, în mai multe direcţii: de la power pop pur pe „All the Time” sau garage punk pe „You’re not that good at anything” până la un optimist şi dulce „Should have”. În acelaşi timp, piese ca „On the Radio” sau „Nothing’s wrong” sunt integrate unui punk pop agitate, fără machismul care a contaminat stilul în anii 90 şi 2000. Totuşi, ceva îl separă pe Baldi de mulţimea noise pop, poate empatia de pe „Been Through” sau sentimentul dezintegrării de pe „Forget you all the time”, într-un cuvânt umanitatea din ce în ce mai matură de care dovadă artistul.

Câteodată te-agăți
De un fir de ață albă cu care se cos poveștile mari
De un gest binevoitor
De trei acorduri de chitară
De o promisiune
De o creangă dintr-un pom înflorit
De o sârmă de rufe
De o poveste căreia nu i-ai auzit încă finalul
De un pariu pe care l-ai făcut cu tine însuți
De tavanul camerei de spital
De nasul roșu al unui clovn care sperie copiii

Câteodată te-agăți
Și nu mai vrei să dai drumul
Ții degetele încleștetate
Strângi din dinți
Strângi din gene
Strângi din bătăi de inimă
Contracți puternic mușchii
Și închizi ochii

Câteodată te-agăți
Și ți-e așa teamă să âți dai drumul
Așa de teamă să cazi..
Poate e mai sigur
să strângi tare sfoara care te leagă de durere
decât să umbli prin viață
fără corzi atașate.

Colaborările muzicale sunt nişte chestii foarte ciudate: pot să nască şi miracole şi monştri cu aceeaşi uşurinţă. Mai ales că, de multe ori, funcţionează pe principiul „De ce nu?”. În scena underground, însă, colabărările au în spate ceva mai mult decât un raţionament de tipul „s-o facem şi pe asta”: lărgesc reţelele artistice, construiesc relaţii, vitale ca hemoglobina în cercurile DIY şi le permit muzicienilor să îşi crească spectrul şi să iasă din zona lor de comfort. Şi-aşa ajungem la o lecţie de colaborare dată de o asociere care mai întâi ridică sprâncene, pentru ca apoi să le relaxeze la loc.

„Foreign Body” este copilul căsătoriei de scurtă durată dintre Liz Harris, mai degrabă cunoscută ca Grouper şi Jesy Fortino, mai repede ştiută ca Tiny Vipers. Geografic, are sens. Harris e din Portland, Fortino din Seattle şi asta se aude în timbrul vocal al fiecăreia dintre ele. Ceaţa melancolică a lui Grouper se întinde şi se umezeşte precum oraşul ei atât de permeabil, în vreme ce aranjamentele acustice ale lui Tiny Vipers fac aluzie la acelaşi fel de peisaj.

E interesant cum ia startul albumul copil. Disproporţia la nivel de contribuţii personale dintre prima şi a doua piesă de pe disc, adică „Fell Sound” şi „Silent from above” este mai mult decât evidentă. Sună ca şi cum cei doi se tatonează, dispută teritorii ale implicării în album şi vor să vadă unde va duce colaborarea. „Fell Sound” e mai mult Grouper decât Mirroring, instrumental ambiental, plutitor aproape care oferă un suport potrivit pentru vocalele ei înnorate. În schimb, „Silent from above” o prezintă pe Fortino în mediul ei natural, ca artistă alt-folk, mai puţin tăioasă decât Cat Power şi mai puţin excentrică decât Joanna Newson, dar cu aşa de multă greutate în voce, încât te face să te întrebi cum de poate fi o durere aşa de mare absorbite, darămite articulată muzical.

Pe disc urmează „Cliffs”, care începe cu chitări aproape zgâriate, învăluite apoi în acorduri statice, la rândul lor perforate de alte chitări…înţelegeţi ideea. Negocierea artistică capătă o formă şi cele două par să se prindă încotro o să se ducă creaţia comună. E o tranziţie simpatică spre ce va urma.

Abia pe „Drowning the Call”, proiectul Mirroring capătă o definiţie şi un sens. Orga şi chitara înoată împreună şi sound-ul e întreg şi articulat. E o piesă serenă, eterică şj simplă, în acelaşi timp. „Mine”, una din cele mai bune piese de pe album” se construieşte cu simţul urgenţei şi al imediatului, iar în vocale recunoşti o durere profundă. Sunt nouă minute de bâzâit muzical şi chitări întârziate, pe care părţile vocale par mai puternice şi mai încrezătoare ca niciodată şi care cad apoi aproape eroic în tonuri mai degrabă obscure. Asta pavează drumul pentru „Mirror our sleeping”, un sumbru rămas-bun spus întregii aventuri. Un fel de noapte-bună.

Dincolo de disecţia colaborării şi conţinutului, partea interesantă la „Foreign Body” e că face mai mult decât suma părţilor sale. Sigur, e simpatic să te întrebi „cine ce-a scris” şi dacă ai ascultat artiştii înainte, probabil n-o să îţi fie chiar aşa greu să îţi dai seama, dar dacă pierzi vremea făcând asta, o să ratezi fix ceea ce face acest album o adevărată operă de artă, faptul că din întâlnirea a două individualităţi s-a născut o a treia entitate singulară, care stă bine pe picioare, un copil independent de părinţii săi, un album care vrăjeşte, emoţionează şi linişteşte fără să compromită personalitatea vreunuia dintre muzicienii implicaţi. Din punct de vedere muzical, albumul este, într-adevăr, un „corp străin”, adică un organism diferit de muzica lui Grouper sau a lui Tiny Vipers şi până la urmă fix asta ar trebui să se nască din colaborarea unor artişti.

Unii nu vin cu sfaturi geniale. Nici nu se cred cei mai înţelepţi sfetnici şi nu se felicită când nimeresc să te îndrume. Nu te întreabă când nu vrei să le spui. Nu te forţează să înfrunţi temeri pe care nu eşti pregătit să le înfrunţi. Şi nici n-au răspuns la toate. Te lasă să îţi cauţi singur răspunsurile. Când ai nevoie să nu facă asta, nu vorbesc peste tine. Te ascultă. Te ascultă ca şi cum ce ai tu de spus e important, dar nu teribil de grav, merită atenţie, chiar dacă nu le va tulbura apoi gândurile, merită spus, chiar dacă asta nu va rezolva nimic. Ei sunt cei care te lasă să te descarci. Şi în faţa cărora te simţi suficient de confortabil încât să te descarci. Pentru că ei nu te judecă. Sau dacă te judecă, nu ţi-o arată. Te lasă să îţi spui povestea, dar nu se hrănesc cu povestea ta, nu o mestecă înfometaţi ca să uite de-ale lor şi nici n-o scuipă mai departe altora. Doar te ascultă. Unii.

Din când în când, mă laud cu ce fac la job. Nu prea des căci ce-i mult strică. Aseară am fost la 4 vernisaje şi am făcut câte o ştire la fiecare din ele. A fost una din zilele mele bune şi nu sunt multe în ultimul timp, aşa că trebuie marcate

Prima oprire a fost la Căminul Artei. Aici expun, începând de aseară, trei artişti. Parterul îi găzduieşte pe Marilena Cane cu al său “Relief interior” şi pe Robert Vraciu cu o expoziţie ce vibrează a energii incomode şi ritmice: “Jazz”. Pânzele lui Robert Vraciu au o muzicalitate a lor, un ritm cald şi spontan ce radiază dinspre lucrare către privitor.

Un etaj mai sus expune Constantin Daradici, un pictor care m-a impresionat prin bucuria aproape naivă cu care vede pictura, oamenii, lumea. La 64 de ani, Daradici şi-a propus să se întoarcă la cel mai pur eu al său: să fie din nou copil. Şi i-a reuşit, aşa că lucrările sale ne fac cunoştinţă cu un autor curios, spontan, plin de iubire faţă de obiectele reprezentate.

Am fugit repede către Sala Dalles, unde ne-a izbit tandreţea capotelor lui Gheorghe Ilea. Pe 56 de capote de Dacia 1300, Ilea vorbeşte de copilăria sa, de familia sa, de cotidianul perioadei comuniste, dar şi propaganda totalitară. Se exprimă cu ironie şi autoironie, cu nostalgie şi cu un umor tolerant, aproape gingaş. Subiectele debordant de variate compun simultan un autoportret implauzibil şi o savuroasă autobiografie, dar sunt şi mărturia unei epoci. Proiectul “Tronicart” face în pictură ce au reuşit să facă în film Mungiu cu “Amintiri din epoca de aur” sau Mitulescu şi al său “Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”.

Am întârziat la cel de-al patrulea vernisaj, dar ne-au primit oricum cu drag cei de la Galeria Simeza. Aici puteţi admira expoziţia de grup a clasei profesorului Mircia Dumitrescu, cel care a ilustrat o mare parte din opera lui Nichita şi care i-a fost prieten apropiat poetului. Atât de apropiat, încât Nichita i-a dedicat mai bine de 30 de poezii, printre care şi un decalog foarte drag graficianului:

“Decalog pentru Mircia:
1. Să nu-ţi minţi ochii cu ochi;
2. Să nu-ţi furi realul în real;
3. Să nu te înşeli pe tine însuţi ca şi cum ai fi altul;
4. Să nu vorbeşti în numele nimănui, căci numele tău al nimănuia este;
5. Să-ţi faci chip cioplit;
6. Să-ţi faci chip din linii;
7. Să-ţi faci chip din trilul ciocârliei;
8. După ce le-ai făcut toate astea, încearcă să le-mbrăţişezi dacă poţi;
9. Îmbrăţişarea chipului cu chip sărut se numeşte;
10. Numai chipul se îmbrăţişează cu chipul, căci braţele sunt făcute pentru ararea câmpului. Amin”

A fost o zi bună. Să mai vină.
One thing I know for certain: it ain’t over. I’m not done.

When you hit rock bottom, the only way to go is up. O ironie pe care am gustat-o dintotdeauna şi în care încep să cred din ce în ce mai mult. Ce îi face pe oameni să crească şi să îşi asume riscuri, dacă nu inspiraţia? Simplu: disperarea. Sentimentul că oricum nu mai ai nimic de pierdut poate să mişte munţi. În “Fight Club”, explicaţia e scurtă şi la obiect: “People have to really suffer before they can risk doing what they love”. Pentru că dacă nu te doare, dacă stai relativ comod, dacă nu te simţi pe punctul de a te prăbuşi, ai tendinţa să raţionalizezi totul, să îţi găseşti scuze, să motivezi de ce optezi să rămâi în bula ta de confort. Dacă simţi, însă, că pică, pe rând, acoperişul, pereţii, tencuiala, nu-ţi rămâne de ales. Trebuie să faci orice ca să salvezi fundaţia. Să o salvezi sau să o torni din nou. Şi mai rezistentă. Şi atunci arhitectul din tine ia o hârtie albă şi începe să reproiecteze întreaga construcţie. Să regândească structura de rezistenţă, să redeseneze formele, să redefinească relaţiile, să adauge sau să elimine etaje. Câteodată trebuie să se dărâme tot ca să poţi construi din nou. Şi câteodată, prăbuşirea te poate inspira să ridici cele mai frumoase edificii. Asta dacă nu te dai bătut.

Adevărul e că, într-un fel sau altul, boala pentru jurnalism am avut-o de mică. Pe când aveam 6 ani şi visam să fiu Andreea Esca 2.0, originea virusului era vanitatea. Vroiam să prezint, să apar, să fiu omul din faţă. Mai târziu, prin gimnaziu, boala a rămas, dar rădăcina ei a virat semnificativ. Visam să fiu ziaristul justiţiar care face ordine în lume, împarte dreptate cu pixul şi reportofonul şi nu lasă pe nimeni să îi micşoreze sau atace idealurile. În timp, am înţeles că mă născusem prea târziu pentru asta sau poate că oamenii ăştia nu existaseră niciodată. Prin liceu, a devenit mult mai clar pentru mine de ce vreau să fac şi poate că am descoperit motivele în care cred şi astăzi, în ciuda pietrelor de care mă împiedic încă pe drum. Prin liceu, mi-am dat seama că jurnalistul este cel care spune o poveste şi că povestea asta poate să îi ducă pe oameni departe, poate să îi crească sau poate să îi spulbere, poate să îi hrănească şi să îi inspire, dar îi poate şi scârbi şi nivela. Şi am mai înţeles că nu e suficient ca povestea asta să fie adevărată (pentru unii nu e nici necesar, dar ăştia intră în altă categorie), povestea pe care o spui trebuie să fie relevantă, trebuie să fie importantă nu după criteriile tale, nu după criteriile unui editor sictirit şi nici măcar după criteriile masei care te cumpără sau urmăresc. Ar trebui, la modul ideal, să fie importantă prin miligramul de schimbare pe care îl aduce la nivel social şi individual. Iar dacă miligramul ăla de schimbare, uneori imperceptibil, merge în direcţia în care crezi, s-ar putea să dormi liniştit noaptea. Bine, unii dorm neîntorşi şi pentru că nu se gândesc la miligramul de schimbare de care se fac responsabili. În politică, în artă, în economie, în climatul social şi aşa mai departe. Poveştile nici unuia dintre noi nu vor schimba lumea peste noapte. Unele trec neobservate, la rubrica Diverse. Altele sunt din start ignorate pentru că sursa e pătată şi nu mai are credibilitate. Altele întăresc şi confirmă credinţe şi atitudini. Câţiva jurnalişti, însă, mai sapă din când în când după o poveste care poate nici măcar nu era îngropată aşa adânc, cât era nevăzută sau tratată superficial. Şi ce se întâmplă apoi, ce fac cu ea cei care o citesc, o ascultă sau o vizionează…asta e adevărata miză. O miză imprevizibilă, imposibil de măsurat, ingrată şi care, de cele mai multe ori, ne scapă printre degete. Cei mai mulţi dintre cei care îşi asumă pariul, fie îl pierd, fie n-apucă să se bucure că l-au câştigat. Dar asta nu înseamnă că nu merită. Sau că nu mai sunt poveşti care merită spuse. N-am abandonat încă pariul, deşi simt că îl pierd aproape în fiecare zi şi, chiar dacă ar fi să ies din joc, mă încăpăţânez să cred în poveştile care fac să crească mari oameni sau comunităţi.

Au porecle isteţe precum Tobbacco sau Father Hummingbird, se îmbracă bizar, uneori poartă măşti şi pun la cale muzică de pe altă lume într-un sat izolat din zona Pittsburgh. I-ai putea suspecta că se chinuie prea mult să lase impresia unor outsideri pop cu gusturi excentrice. Poate că o fi aşa, dar, din fericire, povestea din spatele muzicii nu prea contează în cazul lor. Nu când asculţi “Dandelion Gum”, un disc care te invită să uiţi cine l-a făcut: vocalele sunt distorsionate într-atât că nu mai distingi timbrul personal original, iar cea mai mare parte-a timpului n-ai să înţelegi niciunul din cuvintele rostite. Nu transpar sensurile cuvintelor, dar transpare sensul muzicii şi e suficient.

Pariul făcut de BMSR cu Dandelion Gum e destul de riscant: se bazează pe un singur filtru vocal de la un capăt la celălalt al albumului, ceea ce ar putea deveni redundant sau monoton. Interesant că tocmai această vulnerabilitate, uniformitatea vocii procesate devine unul din punctele forte ale albumului. Partea vocală e jucăuşă, dar nu e caraghioasă, sună mai degrabă claustrofobic şi bolnăvicios. Vocea nu te duce cu gândul la roboţei veseli cântând piese pozitive şi luminoase, ci, mai repede, la oameni pierduţi, atât de prinşi în propriile existenţe încât întregul lor organism a suferit mutaţii, devenind aproape inuman.

Clapele sună vintage cu texturi care amintesc de Moog, iar chitările sunt subţiri şi acoperite de praf analog. Cea mai mare parte a discului sună a ceva înregistrat acasă cu mijloace rudimentare, dar tocmai din resursele modeste le ies cele mai reuşite combinaţii celor de la BMSR. Piese ca “Jump into my mouth and breathe the stardust” şi “Melt me” trimit la sensibilitatea melodică, folkish, a Beck şi Boards of Canada, dar estetica celor de la BMSR rămâne una profund spaţială, extraterestră. Cu alte cuvinte, mi-i imaginez mai degrabă organizând un show cu lasere la un planetariu decât cântând pe stradă.

Nu ştiu dacă băieţii ăştia chiar stau izolaţi la capătul lumii ca să îşi coacă albumele. Nici dacă toboşarului chiar i se spune Iffernaut. Nici nu mai contează dacă povestea e autentică sau nu. Cu “Dandelion Gum”, BMSR au demonstrat că uneori să faci un singur lucru foarte bine e mai mult decât suficient.